O / ob-jăcĕo
verb intransitive

ob-jăcĕo

2nd PP ob-jăcēre · 3rd PP ob-jăcŭi · conj. 2nd
to lie before; over against
v. n., to lie before or over against a thing (mostly post-Aug.; not in Cic. or Cæs.): Acherontem nunc obibo, ubi mortis thesauri objacent, Enn. ap. Paul. ex Fest. s. v. ob, p. 201 Müll. (Trag. v. 278 Vahl.); cf.: objacuisse ante jacuisse, Paul. ex Fest. p. 205 ib.: objacens sarcinarum cumulus, Liv. 10, 36: saxa objacentia pedibus, id. 2, 65: si qua objacent falcibus noxia colligi debent, Col. 2, 17; Front. Aquaed. 93: Graecia Ioniis fluctibus objacet, Mel. 2, 3: a meridie Aegyptus objacet, Tac. H. 5, 6.